În plina criză econonomică, astăzi simţim mai acut ca niciodată efectele politicilor fără viziune a celor responsabili de progresul societatăţii româneşti care au reuşit să ne ofere în prezent un peisaj apolcaliptic a ceea ce reprezintă mândria României.

România dispune de un patrimoniu cultural-istoric de o mare complexitate care a reuşit să parcurgă cronologic toate erele – din preistorie până în zilele noastre. Acest lucru a fost posibil datorită poporului român care pe lângă un admirabil potenţial de absorbţie culturală şi artistică, au ştiut să valorifice amplasarea geostrategică a ţării noaste care a facilitat întâlnirea marilor sfere de cultură europeană, redată printr-o marea varietate stilistică.

Patrimoniul oricărei ţări este un segment relevant pentru identitatea unei naţiuni, deoarece, alături şi de alte forme, moştenirea culturală constituie un fundament definitoriu care facilitează transpunerea la trendurile actuale de uniformizare.

Conştienţi că realitatea contemporană se clădeşte pe o îndelungată istorie, maniera în care abordăm valoarea acestui patrimoniu cultural – istoric ne determină să ne întrebăm dacă indolenţa sau iresponsabilitatea nu sunt mai dureroase decât afirmaţiile tautologice.

În pofida acestor aspecte, cotidianul a plasat pe loc secund conservarea substanţei a acestei moşteniri culturale iar astăzi, majoritatea edificiilor reprezentative pentru definirea identităţii propriei naţiuni au ajuns la stadiul de ruine, adevărata valoare a acestora rămânând posterităţii în câteva poze şi câteva cronici.

La văzul acestor ruine înaintezi cu sentimentul dezolant că mergi în ţara nimănui, singurul parfum al acelor vremuri fiind regăsit într-o literatură pe care pasionaţii de poveşti şi istorie o consultă azi cu multă delectare, încercând să descopere legende care ne aduc mai aproape de misterul care se ascunde în spatele ruinelor.

Faptul că există un interes vis-a-vis de istoria propriei naţiuni o confirmă preocuparea indivizilor din societatea contemporană care doresc să salveze structura acestor edificii ce contribuie la patrimoniul universal prin crearea unei ambianţe cultural-istorice româneşti. Toate aceste iniţiative contrastează cu dezinteresul autorităţilor care îşi justifică incapacitatea de soluţiona o astfel de problemă folosind pretexte precum lipsa resurselor financiare sau imposibilitatea de a mai salva un anumit monument. Acest sindrom general demonstrează faptul că nu se studiază în amănunt adevărata esenţă a restaurării monumentelor, căci altfel ar fi putut pleca de la premise optimiste precum că un edificiu restaurat poate fi o resursă pentru comunitatea şi economia locală a regiunii respective; în acest context, se pare că autorităţile preferă ca aceste edificii să devină ruine uitate şi nu atracţii turistice.

O astfel de situaţie ne determină să ne întrebăm oare cum au reuşit aceste edificii să-şi menţină măreţia într-un climat instabil datorat numeroaselor conflicte ce s-au disputat pe teritoriul nostru, iar astăzi tot ce ne oferă epoca modernităţii fiind mai multe monumente de importanţă naţională sau locală din perioade istorice diferite care îşi caută farmecul anilor de măreţie printre proiectele moderne.

Aceste aspecte subliniază încă o dată carenţele sistemului românesc cu privire la restaurarea şi conservarea a ceea ce s-a păstrat din activitatea constructivă, ridicând numeroase probleme în societatea contemporană.

Edificiile cultural-istorice relevă deosebiri valorice iar teritoriul ţării noastre dispune de o succesiune de patrimonii cu o valoare şi o diversitate universală, ceea ce a determinat ca şapte obiective din România să fie înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Se pare că nici contribuţia noastră la tezaurul cultural-istoric al umanitatii nu ne-a determinat suficient să adoptăm un comportament responsabil faţă de ceea ce reprezintă o parte importantă pentru identitatea, istoria, cultura şi arta românească.

Societatea suntem noi iar în acest context în care ne confruntăm cu o succesiune de probleme sociale ale căror repercusiuni duc sau pot duce la blocaje şi sincope în funcţionarea întregului ansamblu social, trebuie să acţionăm responsabil şi să stopăm adâncirea vulnerabilităţilor actuale care se datorează în mare măsură modelelor simplificate asupra realităţii sociale.