Există o iluzie confortabilă în turismul românesc: că problema principală este lipsa infrastructurii fizice. Că dacă am construi mai mult, am marca mai bine și am promova mai agresiv, totul s-ar rezolva. Realitatea este mai nuanțată — și mai exigentă.

Turismul este, potrivit datelor Organizației Mondiale a Turismului, unul dintre primele cinci exporturi din peste 150 de țări și reprezintă 10% din întreaga activitate economică globală, inclusiv 1 din 10 locuri de muncă la nivel mondial.¹ România, care ocupa locul 15 în lume la primiri de turiști în anii ’70, a dispărut astăzi din ierarhiile de profil — nu din lipsă de resurse, ci din lipsă de viziune și coerență strategică.²

Traseele culturale și pelerinajele sunt, astăzi, unele dintre cele mai dinamice produse ale turismului european. Camino de Santiago mișcă anual sute de mii de oameni nu pentru că are asfalt impecabil, ci pentru că are sens. Via Francigena crește constant nu pentru că e bine dotată tehnic, ci pentru că traversează teritorii cu identitate asumată, comunități care se recunosc în poveste și o ospitalitate care nu este pusă în scenă. Aceasta este lecția pe care turismul românesc o procesează cu întârziere.

Infrastructura fizică: necesară, dar nu suficientă

Un traseu pietonal marcat, un drum de pelerinaj sau un coridor cultural au nevoie, desigur, de poteci practicabile, de semnalistică, de spații de cazare și de servicii de bază. Fără acestea, orice concept rămâne pe hârtie. Dar infrastructura fizică fără infrastructură identitară produce un produs fragil, care atrage o dată și nu convinge la întoarcere.

Cercetările recente despre teritoriile „minore” sau „lente” din Europa — acele zone rurale sau semi-urbane situate în afara circuitelor de masă — arată că factorii decisivi ai dezvoltării durabile sunt cei calitativi: identitatea locală, capitalul social, coeziunea comunității, autenticitatea relației dintre gazdă și oaspete.³ Indicatorii cantitativi (număr de turiști, cifră de afaceri, PIB regional) sunt necesari, dar insuficienți pentru a evalua sustenabilitatea unui produs turistic.

Conceptul de capital social teritorial, dezvoltat în literatura de specialitate italiană prin contributia lui Gastaldi, definește tocmai această resursă: „locul relațiilor dintre resursele teritoriale și resursele socio-culturale, funcționale pentru valorificarea lor reciprocă, în favoarea creșterii identității și dezvoltării locale.”³ Aplicat turismului, el explică de ce unele trasee înfloresc și altele stagnează, independent de calitatea drumului sau de bugetul de promovare.

Via Transilvanica: un proiect excepțional cu o lecție de preluat

Via Transilvanica este, fără îndoială, cel mai important proiect de traseu cultural al României contemporane: coerent, vizibil, admirabil prin energia pe care a reușit să o mobilizeze. Tocmai de aceea merită discutat critic — nu pentru a-l slăbi, ci pentru a-l maturiza.⁴

Fragmentarea traseului în „ținuturi” — Terra Dacica, Terra Saxonum și altele — răspunde unor nevoi reale de marketing: lizibilitate internațională, coerență narativă, diferențiere pe segmente. Dar aceste „terre” nu sunt regiuni istorice consacrate, nu sunt unități etnografice documentate și, mai ales, nu sunt asumate de comunitățile care le locuiesc. Localnicii nu se identifică cu ele. Această ruptură nu este un detaliu tehnic — este o problemă structurală.

Turismul contemporan nu mai poate funcționa ca o cartografiere externă a identității locale. El trebuie să fie expresia unei identități trăite și asumate.⁴ Comparația cu Camino de Santiago este lămuritoare: Camino nu creează geografie, o pune în valoare. Pe Camino, traseul traversează regiuni reale, respectă identități istorice și integrează comunitățile fără a le redefini. Aceasta este diferența de maturitate.

O evoluție matură a Via Transilvanica ar presupune: reconectarea cu regiuni istorice reale, integrarea datelor etnografice, asumarea denumirilor locale și colaborarea cu mediul academic. Pe scurt: narațiunea trebuie să devină expresie a realității, nu substitut al ei.

Pelerinajul: o logică diferită de turismul cultural

Pelerinul nu caută un produs. Caută o experiență care să îl transforme. Infrastructura pe care o necesită un traseu de pelerinaj nu este în primul rând tehnică — este relațională. Are nevoie de comunități care îl primesc, nu doar de pensiuni care îl cazează. Are nevoie de continuitate narativă de-a lungul traseului, nu doar de marcaje pe teren. Are nevoie de un sens al locului care să preceadă și să supraviețuiască trecerii sale.

România are resurse excepționale pentru acest tip de produs: mănăstiri cu tradiție vie, peisaje autentice, comunități rurale cu capital cultural neexploatat, o geografie a sacrului îndelung sedimentată. Studiile de piață europene confirmă că „turistul-călător dorește tot mai mult o vacanță ca experiență personală autentică, ispitit de redescoperirea tradițiilor locale, cu o inclinație puternică pentru forme alternative de receptivitate: cazare și mic dejun, agroturism, sejour în case istorice.”³ Cererea există. Oferta autentică — mai puțin.

Principii pentru un model funcțional

• Ancorarea în realitate: narațiunile turistice trebuie să pornească din teritoriu, nu să fie aplicate peste el. Colaborarea cu mediul academic, cu etnografii și cu comunitățile locale nu este un lux — este o condiție a durabilității.
• Ospitalitatea difuză: traseele culturale nu se susțin prin hub-uri izolate de excelență, ci prin rețele de primire distribuite: pensiuni mici, case parohiale, ateliere meșteșugărești, piețe locale. Aceasta înseamnă politici care sprijină antreprenoriatul mic în zonele traversate de traseu.³
• Măsurarea corectă a impactului: un traseu cultural de succes nu se evaluează doar prin numărul de vizitatori sau cifra de afaceri, ci prin gradul de recunoaștere a comunităților în proiect, prin coeziunea socială generată și prin calitatea vieții în teritoriu.³
• Răbdarea: Camino de Santiago nu a devenit ce este astăzi în cinci ani. A crescut lent, organic, ancorând fiecare etapă în realitatea teritoriului. Turismul românesc are tendința de a arde etape. În turismul cultural, această grabă costă.

În loc de concluzie

Turismul este, cum s-a scris cu îndreptățire, treaba tuturor.² Nu doar a agențiilor, a ministerelor sau a proiectanților de trasee. Este treaba fermierului care pune un indicator la poartă, a preotului care deschide biserica pentru vizitatori, a primarului care înțelege că un drum bun nu valorează nimic fără o comunitate care să îl însuflețească.

Infrastructura fizică se construiește relativ repede. Infrastructura de sens se construiește în decenii. Via Transilvanica are nevoie, mai mult decât de kilometri marcați, de un lucru rar în turismul românesc: adevăr teritorial.⁴ Iar România, cu toate resursele ei excepționale, abia a început să înțeleagă diferența.

Note și surse

¹  World Tourism Organization (UNWTO) — date globale privind contribuția turismului la economia mondială: 10% din PIB global, 1 din 10 locuri de muncă, turismul în top 5 exporturi în 150+ țări.

²  *Turismul ca ospitalitate productivă* — material de poziționare, www.turismulresponsabil.ro (document de lucru intern, 2024–2025). Sursa referinței istorice privind locul 15 al României în anii ’70.

³  Michael Sabatino, „Rolul identității în dezvoltarea turistică a teritoriilor minore în Europa” — Jurnal electronic al Centrului de Documentare Europeană, Universitatea Kore din Enna (Italia). Articolul analizează capitalul social, identitatea locală și turismul sustenabil în teritoriile „lente”.

⁴  *Via Transilvanica sau geografia reinventată. Când turismul rescrie teritoriul înainte să-l înțeleagă* — analiză critică (document de lucru, 2024–2025), www.turismulresponsabil.ro.